Da-da, și noi, martorii flămânzi de auto-construcție, ridicoli și glorioși pasageri ai începutului de mileniu precoce îmbătrânit, precoce obosit de existență!, flămânzi – într-un mod dizgrațios, strident, depășit – de idealuri – oho!, ce cuvânt cu miros de alt secol cultural! –, așteptăm, visând, Povestea, spusă cu o jumătate de gură, în ritmuri lente, nebănuit de încete, cu digresiuni multiple, savant-priceput inserate în corpul ei masiv și cumva greoi, aparent greoi, cu acțiune – nu foarte multă, totuși! –, cu eroi care au aerul de – și, deci, sunt de fapt, într-o măsură mai mare – antieroi, cu personaje problematice, cu dialoguri lungi-lungi în perimetrul generos-calculat al cărora personajele se livrează, grăbite să se consume, definitiv, se precipită, se neliniștesc, prinse de un etern neastâmpăr rapace, de pofta – ca să nu zicem setea – de a spune totul-totul, încolțiți de spaima venirii bruște a unei Apocalipse.