Aer în iarbă este o poezie a ciclicității. Anotimpuri și anotimpuri ale inimii. Toposuri și locașuri ale refugiului în bucurii simple. Regenerarea prin elemente găsite în colțurile altor inimi. O poezie filmică. O dinamică cinematică a cuvintelor și a surprizelor prinse de suflet și redate în pixelii colorați ai fericirilor neașteptate. Aer în iarbă este și în „note de mare“ și în „primăvara la cheie“ un ciclu care mimează numai aparent dicteul automat. Aer în iarbă este momentul cînd treci pe stradă și scapi de lume, este spațiul gol dintre cuvintele care își rostesc viața ca să dea propulsie maximă.

„Cu totul remarcabilă este, în poemele lui Mihai Vieru, capacitatea autorului de a descoperi, în spatele spectacolului cotidian, prezența miraculosului, a misterului, cîteodată feeric, altădată terifiant. Poetul e un spirit fantast, înzestrat cu niște antene extrem de sensibile la partea de umbră a existenței, și un vizionar apt să surprindă spectacularul banalului și să transforme, așa cum își dorea pe vremuri Rimbaud, o fabrică oarecare într-o moschee.“ (Octavian Soviany)

Aer în iarbă este o poezie a ciclicității. Anotimpuri și anotimpuri ale inimii. Toposuri și locașuri ale refugiului în bucurii simple. Regenerarea prin elemente găsite în colțurile altor inimi. O poezie filmică. O dinamică cinematică a cuvintelor și a surprizelor prinse de suflet și redate în pixelii colorați ai fericirilor neașteptate. Aer în iarbă este și în „note de mare“ și în „primăvara la cheie“ un ciclu care mimează numai aparent dicteul automat. Aer în iarbă este momentul cînd treci pe stradă și scapi de lume, este spațiul gol dintre cuvintele care își rostesc viața ca să dea propulsie maximă.

„Cu totul remarcabilă este, în poemele lui Mihai Vieru, capacitatea autorului de a descoperi, în spatele spectacolului cotidian, prezența miraculosului, a misterului, cîteodată feeric, altădată terifiant. Poetul e un spirit fantast, înzestrat cu niște antene extrem de sensibile la partea de umbră a existenței, și un vizionar apt să surprindă spectacularul banalului și să transforme, așa cum își dorea pe vremuri Rimbaud, o fabrică oarecare într-o moschee.“ (Octavian Soviany)