Dedicat memoriei lui Matei Călinescu, volumul Tîrziu, de departe... strînge laolaltă cronici literare, majoritatea publicate, în anii din urmă, în revista Apostrof. Deşi departe, într-un exil prelungit, autorul acestor pagini se implică (afectiv şi intelectual) în viaţa literară românească şi aproape că nu ratează nici una dintre apariţiile importante ale ultimului deceniu editorial – în materie de proză, de critică literară sau de eseu. Gelu Ionescu practică un discurs critic echilibrat, care însă, pe alocuri, nu se dispensează de incisivitate şi de nervul polemic, un discurs atent atît la subtilităţile textului, cît şi la complicaţiile contextului extra-estetic. Care dintre volumele de proză sau de critică ale ultimilor ani rezistă unei evaluări severe sau ce ar mai însemna moştenirea lui Caragiale în literatura română a momentului – iată cîteva dintre provocările lansate de Gelu Ionescu în volumul de faţă.

„Gelu Ionescu este, înainte de toate, o conştiinţă şi opţiunile sale, francheţea atitudinii critice asumate deschis sînt elemente care pledează pentru ceea ce, cîndva, s-ar fi putut numi o „critică a con-ştiinţei” (mai mult sub aspectul implicării morale). Acum criticul a revenit la uneltele de odinioară, vădind că rămîne în continuare o voce distinctă şi calificată în tabloul criticii noastre postbelice, cu un adaos indubitabil de autoritate şi prestigiu profesional.” (Cornel Moraru)

Dedicat memoriei lui Matei Călinescu, volumul Tîrziu, de departe... strînge laolaltă cronici literare, majoritatea publicate, în anii din urmă, în revista Apostrof. Deși departe, într-un exil prelungit, autorul acestor pagini se implică (afectiv și intelectual) în viața literară românească și aproape că nu ratează nici una dintre aparițiile importante ale ultimului deceniu editorial – în materie de proză, de critică literară sau de eseu. Gelu Ionescu practică un discurs critic echilibrat, care însă, pe alocuri, nu se dispensează de incisivitate și de nervul polemic, un discurs atent atît la subtilitățile textului, cît și la complicațiile contextului extra-estetic. Care dintre volumele de proză sau de critică ale ultimilor ani rezistă unei evaluări severe sau ce ar mai însemna moștenirea lui Caragiale în literatura română a momentului – iată cîteva dintre provocările lansate de Gelu Ionescu în volumul de față.

„Gelu Ionescu este, înainte de toate, o conștiință și opțiunile sale, franchețea atitudinii critice asumate deschis sînt elemente care pledează pentru ceea ce, cîndva, s-ar fi putut numi o „critică a con-științei“ (mai mult sub aspectul implicării morale). Acum criticul a revenit la uneltele de odinioară, vădind că rămîne în continuare o voce distinctă și calificată în tabloul criticii noastre postbelice, cu un adaos indubitabil de autoritate și prestigiu profesional.“ (Cornel Moraru)

„Gelu Ionescu are ceva nemțesc în modul riguros de a aborda un subiect, oricît de personal ar fi acesta. (...) Reflecția nu e niciodată suspendată, amînată, ci inclusă în actul și registrul rememorării. Autorul nu se grăbește să dea verdicte, însă după analiza atentă și desfășurarea argumentației acestea vin cu punctualitatea trenului intrînd în gara centrală din München.“ (Daniel Cristea-Enache)